Autorul despre care crezi că înțelege limbajul și lumea pisicilor mai mult decât pe cea a oamenilor, pe care, de fapt, nici nu prea are rost să o înțeleagă. De ce? Pentru că posedă o abilitate magică, aproape ireală de a le atribui eroilor cărților sale plăsmuiri misterioase, încât lumea reală devine nefamiliară.

Savuros. Dacă nu te cucerește din primul alineat, atunci la al doilea ești „sedus” în totalitate de forța pe ca le-o oferă metaforelor. Se infiltrează în suflet, apoi te epuizează de suflu și te invită la un voiaj în lumea lui…

Aleargă curse lungi în fiecare dimineață, chiar și scrie despre asta cărți, iar uneori cititorii crezând că iată-iată l-au „ajuns” din urma gândurilor sale și concep să-l cunoască, el vine cu noi alegorii. Nu-i atât de simplu să-i ții pasul, dar vai, cum te vrăjește.

Din cărțile lui te poți alege cu un playlist pe care francezii l-ar numi: „délicieux!”, apoi îl devorezi ca un gurmand desăvârșit al jazz-ului.

Surrealist care „pictează” în cuvinte, pentru că spațiul fantasticului și profunzimii spiritului îi sunt mult mai comune, iar dacă cineva până aici a înțeles despre cine este vorba, cunosc deja faptul că opera devenită „hit literar” este unicul său roman „realist”.

Are un simț al umorului de o finețe aparte, încât atunci când te afli în crepusculului unui capitol, apare un moment de lucoare umoristică și toate emoțiile abstracte pe care le-ai trăit citind se aliniază sub constelația paginilor pe care le ții în palme.

Apare atât de rar în public, încât interviurile pe care le oferă, devin bijuterii voyeriste pentru cititorii lui. Într-un interviu oferit revistei „The Paris Review” spune că motivul pentru care scrie cărți e „pentru că uneori sunt obosit să fiu eu însumi”, iar personajele lui devin „mai reale decât oamenii adevărați. În acele șase sau șapte luni cât scriu, oamenii aceia sunt înăuntrul meu. E un fel de cosmos”.

Doamnelor și Domnilor, vă invit să faceți cunoștință cu „vortexul” operei lui Haruki Murakami, prin prisma unui „diletant literar” care în loc de cină ar alege savoarea metaforei cărții lui.

# Aminteam mai sus despre cartea devenită „hit literar” de ce? Pentru că Murakami a selectat pentru „inscripțiunea” cărții sale numele piesei celebrei trupe britanice The Beatles, vorbim despre „Pădurea norvegiană” (eng. Norwegian Wood). Ce trebuie să știți despre această carte este că veți trece prin „facultatea” care o să educe, sau (re)educe în voi capacitatea de a selecta muzică bună. În al doilea rând veți urmări un tablou al dragostei și morții, iar erotismul literar cu ajutorul căruia Murakami îi oferă cărții sale note de finețe va retușa ansamblul de trăiri la care te supune Pădurea Norgeviană.

# ½ din 1000. Pentru că în cele 500 de pagini ale frumoasei proze a lui Murakami, te trezești într-o hipnotică mișcare ritmată unde însușești nu doar limbajul corpului, ci și cel al spiritului. Un perpetuum mobile despre căutări și indicii care ar trebui să-l ducă pe eroul principal al cărui nume nu vom afla niciodată la tainele unei dispariții fără urmă. „DANS DANS DANS” o carte care vorbește dansând în mintea cititorului, iar atunci când crezi că prinzi ritmul ei, povestea vine cu o repriză nouă de „figuri”.

# „Uite însă ce-mi spun eu în sinea mea: dacă ne-am privi învelișul și miezul drept invers – adică am lua învelișul drept miez și miezul drept înveliș – nu ne-am înțelege mai ușor sensul vieții noastre?”, următoarea poveste a scriitorului japonez poartă titlul de „Kafka pe malul mării”, publicată în 2002, devenită bestseller. M-a cucerit din primele pagini, încât pierdusem capacitatea timpului și-mi plăcea mult starea prin care mă răpea pagină cu pagină. Citești și te îndrăgostești. Iubești și cauți. Te pierzi și te regăsești. O carte cu zeci de motive și simboluri care te fac să le scrii pe foaie, să le păstrezi ca un testament al sufletului. O carte odeipiană, asemeni unei ficțiuni poetice. În acest roman încă odată te convingi de gustul select a lui Murakami în materie de lectură și muzică, asemeni unui veritabil „sommelier” literar. În „Kafka pe malul mării” am făcut cunoștință cu Rubinstein, Heifetz și Feuermann, cunoscuți drept Million Dollar Trio. Astea fiind spuse, vreau conchid aventura mea cu acest roman cu următorul fragment din carte „Lumea grotescului este întunericul din propriul nostru suflet. Înainte ca Freud sau Jung să arunce lumină asupra subconștientului prin analizele lor, oamenilor li se părea evidentă corelația dintre cele două fome de întuneric și o acceptau ca atare, fără să-și ridice întrebări. Nu era nici măcar o metaforă. Dacă o urmăm și mai în trecut, nu era nici măcar o corelație. Până ca Edison să inventeze becul, cea mai mare parte a lumii era cufundată, literalmente, într-o beznă adâncă. Între întunericul fizic, exterior, și cel al sufletului, interior, nu există o linie de demarcație, ci se contemplau unul în celălalt, se legau direct. Așa”.

# Cum e să te îndrăgostești pentru prima dată? Vă amintiți? În cartea „Iubita mea, Sputnik”, Sumire se îndrăgostește de o femeie. O reverberație misterioasă, cu nuanțe de detectiv, te poartă în lumea unei tinere care visează să devină scriitoare și care la un moment dat se trezește prinsă în pânza unei iubiri neverosimile. O poveste despre fragilitate, mister și vulnerabilitatea sentimentelor, de altfel, laitmotivul lui Murakami. O carte care nu poate fi povestită în două alineate, pentru că, chiar și atunci după ce o citești nu vrei să crezi că s-a terminat… „Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spațiului, trec unul pe lângă celălalt și se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni”.

# Despre carte – labirint. Dacă până a o citi, credeam că „DANS DANS DANS” (cea despre care am amintit mai sus) e cea mai hipnotică carte scrisă de Murakami, păi…„Cronica păsării-arc”, mi-a dat peste cap toate concepțiile a tot ce înseamnă latinescul hypnoticus. Un adevărat opiu literar (!) și nici că mi-e teamă să-i ofer o sevă atât de grea. Opt sute de pagini în care am străbătut prin măduva murakamiană și a tuturor personajelor cărora le-a personificat întâmplări ale destinului din cele mai ciudate. Opt sute de pagini de „unde sunt și ce se întâmplă?”. Adevărul despre noi nu-i nici măcar la fundul unei fântâni (de unde ți se ia scara), e chiar în mintea noastră, iar iluziile, oh iluziile…mingi de jonglare în circul vieții.

# „Elefantul a dispărut” este o colecție de povești scrise de Murakami în perioada anilor 1980 și 1991, nuvele ce se întâlnesc organic în carte sub forma unor istorii bizare și tulburătoare. Absolut în stilul autorului japonez, care nu se încadrează în niciun tipar, pentru că stilul lui e croit sub propria emblemă „iconică”. În 2018, pe urma motivului nuvelei „Arderea hambarelor” din acest volum, a apărut filmul sud-coreean „Burning”.

# „Când ar fi trebuit să simt durere adevărată, mi-am înăbușit niște emoții vitale. Am evitat să dau piept cu realitatea, pentru că nu voiam să simt nimic intens, și așa am ajuns să port în mine o inimă goală, fără să mizez. Șerpii au descoperit locul acesta și încearcă să-și ascundă acolo inimile lor care pulsează reci.”, spune un personaj din volumul de povestiri „Bărbați fără femei”. Haruki Murakami străbate „mapamondul” afectiv al bărbaților care se confruntă cu singurătate, cu pierderi, cu dezamăgiri. Aici, Murakami devine un sculptor al aspectului psihologic al unor bărbați care fie că au iubit cu patimă, fie că n-au știut niciodată ce este iubirea.

Sper că am reușit să vă fac poftă literară, de aia vă zic bon appétit à la lecture!

Autoare: Ilinca Televca