„Toţi copiii buni, sănătoşi, frumoşi şi deştepţi sunt ai taţilor, pe când copiii proşti, urâţi, bolnavi şi muţi sunt ai mamelor.” Acesta este un citat din volumul cărții „Tatăl celuilalt copil ”, scrisă de cunoscuta autoare Parinoush Saniee. Parinoush este scriitoarea care de-a lungul timpului a încercat să reflecte prin creațiile sale viața dură pe care o trăiesc multe familii din Irak. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acesteia este romanul „Cel care mă așteaptă” , care a fost tradus în 26 de limbi, iar traducerea în engleză realizată de Sara Khalili a fost listată de World Literature Today drept una dintre cele „75 de traduceri notabile ale anului 2013”. În 2010 a fost, de asemenea, tradus în Italia și recompensat cu prestigiosul premiu Giovanni Boccaccio.

Cartea „Tatăl celuilalt copil ” ne vorbește în mare parte despre cât de importantă este iubirea, înțelegerea și suportul reciproc într-o familie. Povestea romanului conturează prin ochii a două personaje, viața unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, în care fiecare suferă, într-un fel sau altul, sub povara rolului pe care i-l impune tradiția.

Din cauza situației tensionate dintre Shahab – personajul principal al romanului și tatăl său, Shahab și-a mascat trauma psihologică printr-o tăcere continuă, refuzând să vorbească și să-și de-a glas ideilor ce îl măcinau și distrugeau pe dinăuntru. În linii mari, romanul eclipsează momente și secvențe emoționante și profunde.

„V-ați făcut din muncă o scuză pe care le-o aruncați tuturor în față. Iar copiii suferă.” Principalele probleme abordate în acest roman conturează de fapt realitatea familiilor iraniene, în care de obicei bărbatul este convins că datoria sa față de familie se limitează la a-i asigura confortul material, ignorând nevoile afective ale soției și copiilor, iar femeia este cea care se ocupă de îngrijirea copiilor și casă. În momentul în care muțenia lui Shahab este interpretată de adulții din jur drept simptom al deficientelor mintale, acesta ajunge să se simtă singur și neajutorat – „Nu! El e tatăl lui Arash, care e un copil bun. Eu sunt un copil rău și prost. Deci dacă aș fi copilul lui, l-aș face de rușine. Nu e vina mea.”

Shahab are un frate mai mare Arash și o surioară mai mică Shadi. Naser – tatăl copiilor este înfățișat în roman ca o persoană rece, care nu își poate exprima sentimentele de dragoste și afecțiune. „Mă întrebam de ce tatăl lui Arash și familia lui nu învățaseră cuvinte frumoase și afectuoase. Dacă el ar fi vorbit așa cu mama, dacă nouă ne-ar fi spus «dragul meu» sau «sufletul meu» sau alte vorbe de alint, mama n-ar mai fi fost tristă și retrasă și poate aș fi putut vorbi și eu.”

„Că să-l pot iubi pe tatăl lui Arash potrivit meritului pe care poziţia să i-l conferă trebuie să uit multe lucruri. Am început cu ştergerea amintirilor de când eram mic. În adâncul sufletului îmi păstrasem neîncrederea faţă de el, dar nu mai ştiam din ce se iscase, ceea ce mi dădea un sentiment de vinovăţie de care nu puteam scapă nicicum. Mă simţeam un fiu nerecunoscător şi rău, care nu şi iubea suficient tatăl.”

În baza celor menționate mai sus pot spune că această carte are puterea de a schimba anumite concepții și idei, ne dă de gândit un pic la viața noastră, la felul cum noi ne raportăm la partenerul de viață, la copii. Recomand această carte și părinților, întrucât acest roman ar putea fi bine privit și ca o carte de parenting.

Rămâne voi să aflați de ce anume cartea se numește astfel, dacă va vorbi Shahab vreodată sau dacă va deveni vreodată Naser și tatăl lui, sau va rămâne veșnic tatăl celuilalt copil. Sper că v-am intrigat, lectură plăcută!

Autoare: Mădălina Solomon, studentă, anul II, FJȘC, USM