Născut la 17 octombrie 1951, în comuna Bursuceni a raionului Bălți, Nicolae Bălțescu, după numele său real Nicolae Roșca, e un nume mai puțin recunoscut în literatura contemporană autohtonă. Cu toate acestea, textele sale, fie lirice sau în proză, sunt un medicament miraculos pentru sufletul uman, asigurând experiențe fascinante printre reveriilor frumosului, a păcii, omeniei și iubirii. Pioase în fața lui Dumnezeu, tratează diferite teme existențiale, cunoscute și recunoscute mai mult sau mai puțin de către orice om, vorbesc despre valori, vicii și destin.

A avut un debut oficial tardiv în calitate de practicant al artei cuvântului, aproximativ doar cu 30 de ani în urmă, dar a reușit să creeze poezii și texte ce dezgolesc orice fire omenească. În cadrul activității extracurriculare „Lumea între adevăr și speranță în volumele de versuri «Purtăm din facere imboldul revenirii» și «Să mă ierți, Primăvară» de N. Bălțescu”, care a avut loc luna aceasta, am avut prilejul de a afla câteva răspunsuri de la o minte lucidă, de un potențial nesecat ce se varsă și astăzi pe albia râului vieții, în persoana dlui Bălțescu.

NICOLAE BĂLȚESCU: – Bună ziua! Eu trebuie să mă prezint. Sunt Nicolae Bălțescu, în lumea cuvântului, evident; în lumea cealaltă… Eu mă numesc și sunt cu două fețe, sunt un om cu două fețe. M-am născut Nicolae Roșca, însă, de-o bucată de vreme, de-o habă de vreme, încă din 94’, Nicolae Dabija mi-a îmblânzit timiditatea și m-a lăsat în lumea cuvântului, deși scriu din copilărie. Iată așa pe scurt. Evident, debutul meu tardiv din literatură pe mulți i-au trezit întrebări: „De ce așa s-a întâmplat?” Eu răspund printr-o simplă formulă: Asta a fost voia destinului. Iată așa… Și dacă aveți ceva întrebări, poftim.

ANDRIAN BANARU: – Noi vă salutăm în orașul Drochia, la IP Liceul Teoretic „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”. Ați venit la noi, la sute de kilometri de casă, pentru a vă întâlni cu liceenii cititori. Ce înseamnă pentru dvs. această întâlnire?

N.B.: – Înseamnă foarte mult, pentru mine, această întâlnire înseamnă foarte mult. Și iată o să vă spun, fiindcă eu, vă spun sincer, așa de mic copil, cum m-a botezat faptul, ideile mele pe lume, întrebările mele care mă frământau: „De ce (n.r. – pe) această lume atât de frumoasă, cu flori, păsări, copaci, coline frumoase, este atâta de multă răutate pe acest pământ?” „Și cine este omul pe acest pământ?” „De unde s-a luat?” „Cine a făcut lumea?” Iată aceste întrebări, de mic copil, în principiu, mi-au marcat existența pe parcursul întregii vieții mele. Pentru mine, această întâlnire cu copiii înseamnă foarte mult, pentru că eu visez de mult și vreau să contribui că această lume să devină mai curată, mai bună, mai frumoasă.

A.B.: – Deschiderea spre lume a poetului Nicolae Bălțescu cum a început?

N.B.: – Cum a început să devină el poet? Am spus că eu scriu de mic copil. Într-adevăr mi-a plăcut foarte mult să scriu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Iarăși vă spun de la bun început, iarăși, repet, că întrebările acestea care m-au frământat și mi-au marcat această existență: „De ce atâta răutate este pe acest pământ?” Toată energia mea era îndreptată spre a găsi soluții la această întrebare. La vârsta de 14 ani moare mama mea și eu m-am decis atuncea să devin medic. Drumul spre această profesie a fost destul de dificil, a trebuit să ajung în orașul Samara și să absolvesc Facultatea de Medicină Militară; atunci era orașul Kuibîșev și-n Uniunea Sovietică, fostul lagăr socialist, sovietic. După aceea am fost în armata sovietică mulți ani, până în ’90, practic, la începutul anului eu am venit încoace. Vreau să vă mai spun că acolo în satul Bursucenilor (n.r. – Bursuceni), mă exprim „acolo”, cuibul veșniciei, am petrecut copilăria împreună și cu alți doi poeți de renume, care este Leonida Lari, sunt rude ale mele și Leonard Tuchilatu. Sigur, noi toți scriam în taină, aveam taina noastră, nimeni din noi nu știa că noi scriem. Însă imediat noi, ne învățam, ne întreceam cine mai multe cărți o să citească. Această dragoste de viață, dragoste de lume, nu putea să nu mă marcheze. Multe poezii care le-am început în copilărie au rămas în neant. Poate că nu demult ați citit, eu am fost ales membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, deși dosarul meu a stat mai mult de 11 ani acolo… ei, de-acum acestea sunt alte întrebări. Acolo, la 14 ani, atunci când tatăl meu dacă voi ați citit, eu îl așteptam pe tata de la spital să vină și cu noutatea. Am observat cum tata vine, am intuit, mai mult cu sufletul meu de copil, starea lui sufletească. Aveam caiete, blocnotes-uri de note în care scriam poeziile, eseurile de mic copil… și iată un suflet de copil de 14 ani a descris această stare a tatălui meu, care revenind cu noutatea extrem de grea povară, moartea mamei noastre. Am rămas opt copii orfani de mamă. Sora mea mai mare, fiindcă eu am fost al treilea copil, în familia noastră a fost pentru mine, pentru familia mea, după două fete, evident o mare bucurie și cum spuneau ei, a fost o binecuvântare în familia noastră. Sora mea mai mare, Dina, profesoară, ulterior, de limbă română, ea avea un obicei să mă buzunărească. Mi-a găsit carnetul cu note și i-a înmânat tatei. Tatăl nu deodată m-a chemat la el, după ceva timp. Însă m-a privit, cu privirea așa caldă, calmă și mă întreabă: „Cum de ai putut tu, să pătrunzi în sufletul meu? Ți-ai descris întocmai aceeași suferință, prin care treceam eu”. Pe urmă îmi spune: „Tu știi, eu am avut un vis, să scriu o carte, dar tu, dragul tatei, vei scrie numaidecât”. Iată așa a fost. Iată răspunsul la întrebarea dvs.

A.B.: – Citind poeziile dvs. Din volumul „Să mă ierți, Primăvară”, am sesizat un fior de tristețe profundă. În poezia „Adu-ți aminte ..”, i-ați adresat Omului versurile, citez: „Cu mâna proprie/Memoria ți-ai șters/Și tot mai mult te-ndepărtezi/De veșnicia Porții”. (N.B.: – „De veșnicia Porții”, așa este.) Considerați vă Omul nu mai are salvare sau totuși există o speranță și ce ar servi drept colac de salvare?

N.B.: – Dragii mei, voi reveni la această poezie și la această tematică, problema, ori eu într-adevăr abordez o tematică existențială, o „lirică existențială”, că așa o numesc mulți critici literari, dacă ați pătruns în critica pe care au făcut-o colegii mei. Atunci trebuie să vorbim de la bun început: Cum a venit omul pe acest pământ? Omul pe acest pământ a venit în felul următor: știți, cred că ați învățat că spunea cineva; nu este strict secret, cunoașteți toți, dar redă: spunea că omul provine de la maimuță. Poate el provine, eu nu. Vă spun de ce: Cum a avut loc ca atare venirea omului în ființă? Pe deoparte, omul ca atare, omul nu este omul. Nu ceea ce vedem noi, chipul pământesc, al ființelor numite „pământene”, mai bine zis oameni, pentru că toți sunt oameni. Știți, fac așa o remarcă: „uite, ăsta n-are omenie deloc, așa-i?”, ce înseamnă „omenie”? „Omenie” înseamnă „omenie”. Când pronunți cuvântul „omenie”, gata apare așa, o căldură, în suflet îți apare. Pe deoparte, noi am fost zidiți, patria noastră nu este pământul. Patria noastră este în ceruri. Noi acolo am fost zidiți, ca seminții, de om în devenire și în dezvoltare. Noi pe pământ suntem oaspeți, în tranziție. Una din cărțile mele așa și se numește: „Pasaj teluric”, ori această sintagmă a fost întrebuințată de mine pentru prima dată în literatura umană, „Pasaj teluric”. Iată denumirea acestei cărți. Acum, pe deoparte era gata seminția de om, pe de altă parte, acel care acum spunea că noi provenim de la maimuță, sunt așa-numiți oameni primitivi. Până atuncea, până la momentul acela, până la devenirea omului în ființă, în locul sufletul de om primitiv era un suflet de animal. A fost încarnat omul. Care a fost chemarea? A fost porunca divină ca oamenii pe acest pământ să aducă o armonie între spirit și materie. Iată de ce am scris și am spus că „Cu mâna proprie ți-ai șters”. Iată care e problema. Dacă, mai departe, ca să înțelegeți gândul meu până la urmă, dacă se respecta porunca divină, aceste pe lângă creierul anterior este sediul intelectului uman, care urma să fie practic o unealtă pentru om pe pământ. (n.r. – În) creierul posterior se află nucleul posterior, se află nucleul din intuiție, nucleul spiritului sau sufletul omului. Dacă atunci se dezvoltau proporțional, atunci, evident, era acea armonie: dicta, conducea spiritul și unealta – intelectul uman era de folos în existența pământească. Însă, s-au inversat lucrurile. Nu întâmplător nu demult am spus că lumea aceasta este cu susul în jos. M-ați înțeles din ce cauză? S-a dezvoltat, s-a supradezvoltat creierul anterior. Poate că undeva, cândva ați auzit sintagma „oameni cu capete rotunde” sau „oamenii fără chip” la Leonida Lari. Cei care nu îl au pe Dumnezeu, fiindcă practic prima această decizie, acea „trapiță cu măr”, cred că ați citit mai departe în poeziile mele, ce a însemnat „trapița cu măr” sau acel exemplu biblic? Nu însemna nimic altceva decât cultivarea intelectului unilateral. Spiritul la moment, în mulți oameni, în marea majoritate, este inert. V-am răspuns la întrebare. E greu de înțeles.

A.B.: – În textul în proză „Vis”, protagonistul a ajuns, citez: „Într-o lume care-i era atât de aproape, și, în același timp, atât de departe”. Această lume ați numit-o ulterior „Leagănul veșniciei”. E vorba de aceeași sacralitate ca în textul menționat anterior și care se perindă ca un fir roșu în creația dvs., deci credeți că un poet trebuie neapărat să aibă credință în Dumnezeu sau poate fi și ateu? Ce relație aveți cu Divinitatea, simțiți prezența ei în viață? 

N.B.: – Dragii mei, eu am folosit în prima carte: „O lume rătăcită” un motto. Motto-ul este următorul: „Omul fără Dumnezeu este nimeni, vine din nicăieri și pleacă în nu știe unde”. Ce înseamnă omul și care ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu? Este strigător la cer! Știți că într-adevăr oamenii nu cunosc misterul sau au rămas taine: moartea și nașterea, nașterea și moartea. Mulți cred că odată cu moartea, au încheiat toate socotelile și s-a terminat, nu este așa. Existența noastră pe acest pământ este un segment mic… Mai departe noi trecem în cealaltă, temută lume, de fapt este una și aceeași lume unitară. Cealaltă lume nu este altceva decât adăpostul celor decedați, dacă să vă spun așa cum este. Când omul moare, în dependență de ce-a făcut el, pentru că omul ca atare poartă responsabilitate pentru tot ce face. Practic orice cuvânt rostit, orice faptă săvârșită, orice gând chiar, își construiește însuși destinul omului, ca să mă înțelegeți. De aceea, acest eseu „Vis” într-adevăr eu l-am scris, pentru că reieșind din acele gânduri care mă frământau pe mine, fiindcă de la începutul venirii omului pe lume, cultivând intelectul, toată suita aceasta care a fost numită „flori de mucegai”, „florile răului” eu le-am numit altfel: „luciferice flori”. Am descris toate florile aceste rele, pentru că aceasta e suita intelectului uman. Pentru ce a fost intelectul uman dat de Dumnezeu? O contrabalansare, adică să fie o armonie între spirit și materie, ca spiritul să nu zboare în sus, în ceruri. Pentru ce este omul pe acest pământ? Pentru maturizarea spirituală. Ce spunea Iisus, când a fost pe pământ? „Vă veți întoarce la Tatăl numai prin Mine”, așa a spus? Ce a avut în vedere El? El era Însuși iubirea. Omul poate să se maturizeze doar prin iubire. Dacă se maturizează omul prin iubire, se întoarce înapoi de unde a venit. Nu întâmplător această carte, noi „Purtăm din facere imboldul revenirii” și într-adevăr așa este. Noi „purtăm” fiecare din noi „imboldul revenirii”, de a reveni înapoi de unde am pornit. Iată de ce am scris așa. V-am explicat ceva? Evident, eu vă înțeleg foarte bine că vă este foarte greu să mă înțelegeți, fiindcă eu știu că o să-mi dați și alte întrebări și vă spun de la bun început. Un scriitor, eu, printre astea mă uit la toate curentele: clasicism, modernism, postmodernism puțin altfel. Eu știu dacă ați citit acel eseu despre mine, lume și, desigur, despre cuvânt, despre poezie și despre stilul lui, eu abordez importanța cuvântului. Cuvântul pentru un om înseamnă foarte mult. Mulți scriitori se laudă cu imense opere, mult scriu și așa mai departe, dar este important ce a adus acel scriitor, nu numele lui, dar valoarea cuvântului, fiindcă în fiecare cuvânt rostit de om este o energie de la Dumnezeu, o energie vitală. Nu este întâmplător, de ce am spus că „este strigător la cer”, pentru că nu sunt doi Dumnezei: unul rău și altul bun. Este unul singur Dumnezeu. Omul a fost construit, gândit de Dumnezeu și a dat fiecărui dorință liberă. Iată el a ales altfel, să mănânce mărul, să cultive intelectul pământesc. De aceea, „e strigător la cer”, încă o dată repet, această sintagmă sau frază, că eu nu-mi pot imagina cum adică folosim energia vitală a lui Dumnezeu, (n.r. – iar) omul provoacă rău, face rău. Se gândește cum să-i facă rău celui sau altei persoane sau astăzi noi trăim într-o lume destul de urâtă. Nu este departe de noi, chiar în coasta noastră, chiar și acum mor oamenii, numai din cauza unui sau unor oameni care s-au supraapreciat, Supraapreciat, pentru că păcatul printre cele mai grave păcate este supraaprecierea noastră, ca a omului. Iar el vrea să fie Dumnezeu. M-ați înțeles?

A.B.: – Există o oră la care vă vine muza? 

N.B.: – Există. Vă zic, numai că nu este fixată. Ea vine atunci când vine. Chiar nu demult, la o întâlnire online, cineva: „Cum a influențat?…” nu poate influența nimeni. Omul nu poate crea nimic. Toate informația, toate gândurile plutesc în spațiu binecuvântat de Dumnezeu. Atunci când mă întreabă: „ – Cum ai scris?” „ – Mi-au venit așa gânduri.”. Ați citit multe poezii probabil de-ale mele: „Cu aceeași dragoste nu intri, nici cu stângul, nici cu dreptul” ș.a.m.d. Ea când vine, atuncea scriu, iată ce ar spune soția mea, alături de mine. Deodată, se vede că mă trezesc și scriu ș.a.m.d., sau merg prin oraș pe undeva și am un blocnotes cu mine și îmi fac notițe pe unul, mă așez și scriu.

A.B.: – Ce trebuie să citească un licean înafara textelor recomandate de curriculumul școlar, ca să devină un om bun? Câteva opere și autori de referință, vă rugăm.

N.B.: – Dragii mei, este o problemă foarte mare, adică o întrebare (n.r. – la care) nu e atât de ușor să vă răspund. Însă totuși, evident, opera lui Eminescu nici nu se discută, pentru că nu avem noi pe acest pământ, este părerea mea, o personalitate care (n.r. – este) mai de o valoare amplă, care după atât de scurt timp să fi lăsat o așa imensă operă. El a fost nu numai poet, el a fost și publicist. El a fost și scriitor, și prozaic, adică a cuprins practic tot spectrul. De aceea, ce trebuie să faceți dvs.? Această carte (n.r. – ia în mână cartea „Purtăm în pace imboldul revenirii ”) pentru ce este specială? Prin faptul că eu am versificat (n.r. – în cartea „Purtăm din facere imboldul revenirii” de acesta) toate „Cele zece porunci”. Prin asta este valoroasă. Dacă atuncea, atunci când Moise a pus tablele poporului său, ele cuprindeau tablele Domnului, cuprindeau „Cele zece porunci”. Oamenii nu dansau în jurul vițelului de aur, este o metaforă, evident, „vițelul de aur” înseamnă intelectul uman. Se închinau materiei, pentru că îndeplinirea și respectarea celor zece porunci, atuncea, nu era cazul să mai fie pe pământ, să mai vină și alți trimiși ai Domnului, nu era cazul să vină și Iisus pe acest pământ. Ce s-a întâmplat cu Iisus, ca să știți? El n-a venit să aducă o credință nouă, el a venit calea să aducă, a adus cuvântul divin și a arătat calea omenirii spre înălțare. Iată asta a fost misiunea Lui, însă din păcate și spre regret, au încurcat misiunea cu lumea Lui materialistă, mai mare importanță i s-a oferit vieții lui Iisus decât misiunii Sale. Ce au lăsat, ce au făcut? Au făcut un cult al personalității Lui și au făcut religia creștinismului. Iată vă veți uita acolo (n.r. – în „Purtăm din facere imboldul revenirii”) am o poezie: „Tată, iartă-i! Că nu știu ce fac!” Ce-aș recomanda vouă? V-aș recomanda ca să deveniți oameni: în primul rând, să studiați aceste zece porunci, pentru că practic ele cuprind răspunsul la cum trebuie să fie un om pe acest pământ. Este legea iubirii: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și fiecărui din noi îi este dată dreptul, ne-a dat un dar viața aceasta, care, de fapt, viața este Însuși Dumnezeu. Să trecem prin această existență, să ne maturizăm spiritual, dar să nu provocăm suferință nimănui, pentru o dorință, o satisfacție personală. Iată asta una dintre acestea. Nu trebuie să pronunțăm în derâdere; oamenii trebuie să fie smeriți. „A fi smerit” ce înseamnă? Dacă aș deschide această carte (n.r. – „Purtăm din facere imboldul revenirii”), „a fi smerit” ar trebui să, în primul rând, să respectăm toate aceste zece porunci. Vă veți uita la ele și dacă noi, fiecare din noi, pe lângă celelalte legi, practic sunt incluse în aceste zece porunci, ele sunt niște sfaturi, mai bine zis, dar anume zece porunci. De aceea, noi să nu provocăm oamenilor rău. Dorință, ce înseamnă dorință? Fiindcă iată tot aici, nu demult, i-am atins personalitatea sau chipul lui acel Putin. El are o dorință să distrugă lumea, omenirea, Ucraina, pentru că nu-i trebuie lui, oameni pe dânsul nu-i interesează, chiar și ruși, chiar și… nu contează. El vrea cât mai mult teritoriu să aibă. Dorință înseamnă ce? Invidia, viclenia, prin ce, prin viclenie omul își studiază jocul să-și satisfacă dorințele proprii. Mai departe, nu trebuie să fie irascibil, nervos, brutal, iarăși cuprind aceste dorințe. Iată ce v-aș recomanda eu. Evident, Biblia este bine s-o citiți, însă Biblia, cum să vă spun, ea cuprinde esența atât de multor metafore, parabole, foarte greu să le înțelegeți. Dar, dacă vă veți asculta vocea inimii, atunci este chip să le înțelegeți. Vă mulțumesc!

A.B.: – Vă mulțumim și noi, de asemenea și sperăm ca întâlnirea de azi să vă aducă bucurii și să vă lase o amintire caldă într-un noiembrie rece!

N.B.: – Eu sunt sigur că așa va fi, fiindcă eu am avut în ultimul timp și de când am început să scriu multe întâlniri cu copiii. Chiar începând cu septembrie, cu august, am avut întâlnire în raionul meu de baștină, în mai multe localități, oamenii citind cărțile mele. De fapt, o doleanță mare a avut: Ion Ciocanu, criticul literar Ion Ciocanu care a plecat în cealaltă lume, el practic a fost la toate lansările mele de carte. El mi-a acordat și critică, a scris articole și îmi spunea el în felul următor: „Nicolae, fă tot posibilul ca să ajungă în cât mai multe localități cărțile tale, la cât mai mulți oameni, fiindcă ale tale cărți nu sunt obișnuite, conțin ceea ce are nevoie omul”. Am donat cărți foarte multe, în raioane foarte multe, începând cu Drochia, Edineț, Briceni, Râșcani, Ungheni, Călărași, Soroca, Sângerei ș.a.m.d. Tot din banii mei proprii, datorită soției mele, care mă susține și material, câteodată. Iată care e răspunsul meu vouă.

A.B.: – Mulțumim mult!

N.B.: – Poftim!

Lecturând ceea ce a scris acest om de excepție, am rămas impresionat de modalitatea cu care acesta a explicat tematici atât de complexe în câteva versuri sau rânduri cu o coerență ieșită din comun. Desigur, magia revelației plutea în aer, în timp ce citeam polisemanticele versuri împânzite de idei metaforice. Întâlnindu-mă cu el în persoană, am aflat, cu ajutorul lui, ceea ce probabil nu aveam să știu nici o dată de la altcineva sau altceva sau cel puțin aș fi dedus destul de complicat ce mesaje dorea să dezvăluie prin textele sale. Dlui Bălțescu îi mulțumesc enorm pentru șansa de a-l întâlni, IPLT „B. P. Hasdeu” pentru calda găzduire a invitaților și dnei Viorica Roșca pentru onorata prezență la acest eveniment. Scriitorului îi doresc sănătate, grijă din partea celor dragi, iar lumina și energia spiritului să îl ghideze în continuare, la fel cum el însuși afirma, „în lumea cuvântului”, dar și „în lumea cealaltă”, lumea de zi cu zi.

Autor: Andrian Banaru , elev în clasa a X-a B,
membru al HAB-ului Tinerilor Scriitori și Jurnaliști, Centrul de Creație al Copiilor Drochia