Zicem despre o carte că e bună, în măsura în care ne regăsim în ea și iată astfel ne convingem până unde merge subiectivismul calificativului „bine”. Două zile - cel mult atât îți ia să faci cunoștință cu peronul gării lui Octavian Paler. Aici poți rămâne sau poți pleca cu primul tren.

Scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român, Octavian Paler s-a evidențiat pe parcursul vieții prin pozițiile sale anti-comuniste. Le putem deduce și din prezenta operă recenzată, dar doar atât. Într-o Românie comunistă, cartea cunoștea lumina în 1981 și era modul prin care Paler „vorbea”. Vorbea despre un bărbat și o femeie care se întâlnesc pe peronul unei gări pustii. El este profesor și a fugit din orașul în care locuia, terorizat de îmblânzitorii de cobre, iar ea se numește Eleonora și și-a părăsit la rândul ei orașul de teama dresorilor de câini. Cine sunt îmblânzitorii de cobre și dresorii de câini? Sunt comuniștii care controlau sistemul, controlau vieți, hotărau destine.

Nu-l vom înțelege în totalitate pentru că noi nu am trăit ceea ce el a trăit și nici el nu ar putea înțelege ceea ce noi am înțeles pentru că nici el nu a trăit ce trăim noi. Dar de asta cărțile se citesc de mai multe ori și de fiecare dată e ca și prima oară. Am să-i urmez sfatul. Am să revin pe peronul profesorului și al Eleonorei atunci când trenul meu mă va aduce din nou la această stație.

„Viața pe un peron” – Ce este o viață și ce este un peron? Se măsoară viața în ani, în oameni sau în gânduri și-n trăiri? Despre asta a încercat Octavian Paler să ne spună. Despre refugiile pe care ni le creăm singuri atunci când realitatea nu mai corespunde cu ceea ce visăm să avem. Refugii în care așteptăm să treacă furtuni și să revenim într-un prezent mai frumos. Dar ce este frumosul și binele și idealul când te refugiezi în pustiu? Iar pustiul nu e decât un gol neumplut, zicea el.

De la început spre sfârșit

Începeți să citiți cartea lui Paler de la început spre sfârșit. El așa spunea că noi ascultăm un cântec și exact așa ne trăim viața. Trebuie să recunoaștem fără rezerve că suntem entuziasmați mai mult de sfârșit. Așteptăm deznodământul și credem că al nostru va fi special, că viața a pregătit pentru noi „un ceva măreț”. Iată așa noi începem să așteptăm și în această așteptare vin să ne bântuie rând pe rând sau toate odată: speranța, tristețea, dezamăgirea, exaltarea și, în final, resemnarea.

Am așteptat ca tot confesionalul său să fie o irealitate, ca la final să descopăr că această irealitate este, de fapt, compusă din mici realități. Am așteptat să-l înțeleg, dar mai apoi tot el a venit cu ideea că „ori trăiești viața, ori o înțelegi”, ori… aștepți un tren într-o gară.

Așteptarea era în sine călătoria lui

Așteptarea în „Viața pe un Peron” se îmbină cu căutarea. Profesorul, personajul principal, aștepta o călătorie, până când și-a dat seama că așteptarea în sine era călătoria lui. Pentru că inevitabil fiecare dintre noi are o destinație la care vrea să ajungă. Câteodată, până ajunge să o conștientizeze pot trece zeci de ani, iar în cazurile cele mai triste, oamenii mor fără să ajungă să-și cunoască destinația. Doar că modul în care călătorim diferă pentru fiecare. Unii schimbă trenuri după trenuri, diferite clase cu diferite tipuri de confort, alții stau în picioare lângă ușa de la intrare, alții merg într-o singură direcție fără bilet de întoarcere, iar alții pur și simplu așteaptă în gară. Așteaptă, pentru că asta e modul lor de a căuta ceea ce le lipsește. „Crezi în Dumnezeu atunci când îl cauți. Dacă crezi că l-ai găsit, acela e și momentul în care l-ai pierdut”.

Mai ești om atâta cât ți-e frică

Despre ce ne vorbește Paler? Despre doi oameni sau poate unul, sau poate o mie ca ei. Despre oameni care se tem, care se simt vinovați și care vorbesc despre asta, or astea trei au fost numite de autor ca fiind principalele elemente care definesc un om. Mai ești om atâta cât ți-e frică, mai trăiești atâta cât te simți vinovat și mai exiști atâta cât vorbești. „Vorbesc, deci exist”, zicea el.

Un bărbat și o femeie într-o societate pustie, uniformă și trasă la indigo, o societate mută, din care personajele centrale ale operei aleg să evadeze pe peronul unei gări. „Dar gara, este ea reală?”, ne întrebăm. Da, e reală. Noi toți am fost pe acolo sau vrem să ne ducem. Unii din noi sunt în tren, iar alții trebuie să coboare deja.

„În centrul cărților lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzschean, ci omul obișnuit, sumă de calități și defecte, patimi și slăbiciuni, îndoieli și angoase. Oricine se poate, așadar, proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieșit din seria biologică. Pe peron suntem noi”, zicea Daniel Cristea-Enache cu referire la roman.

S-a temut Paler și în această carte, și în altele, de singurătate și de pustiu și a ajuns să găsească tot acolo salvarea. În „Drumuri prin memorie” spune că: „În deşert, se zice, nu se duc decât îndrăgostiţii şi nebunii. Eu mai cunosc o categorie, în care mă includ. Cei care nu se descurcă prea bine în vacarm şi tânjesc după un loc de unde, speriindu-se de izolare, să se întoarcă pocăiţi în societate”.

Problema existenței este aceea care-l frământă. Se teme de moarte, dar nu de cea fizică. „Începem să murim când nu mai avem puterea de a alege”, spune în Scrisori imaginare, iar în Viața pe un peron spune că: „Încetăm să existăm atunci când nu mai vorbim”, or și vorbirea în sine e o alegere.

Oamenii greșesc că nu se uită lângă ei și cred că fericirea e undeva departe de orizontul lor, inaccesibilă sau măcar greu de atins

Printre idei întrerupte de amintiri, reluate și continuate, Octavian Paler ne spune despre adevăr, dar nu este sigur nici de realitatea pe care o trăiește, ne spune despre fericire, dar nu l-am simțit să fie fericit nici cât de puțin. Poate nici el nu căuta aproape de el așa cum ne sfătuia, poate și el greșea la fel ca toți oamenii, care au impresia că fericirea e undeva departe de orizontul lor, mereu inaccesibilă sau măcar greu de atins.

Autorul nu a făcut din personajul său un erou. L-a adus în pustiu, l-a închis acolo de teamă, în moment ce îi condamna pe cei care supraviețuiesc confortabil, pe cei nefericiți și pe cei care îi lasă pe alții să le hotărască moartea. Dar nu l-a lăsat niciodată să renunțe la luptă, l-a lăsat să fie om printre puținii de acest fel pe pământ.

Nici o concluzie nu ar fi la fel de potrivită ca un îndemn: Trăiți alături de Paler o viață pe un peron chiar și pentru câteva ore, pentru că apoi în jurul vostru vi se va contura mai clar peronul personal, banca de așteptare, calea ferată și pustiul – golul gol, care așteaptă și el să fie umplut.

Autoare: Alina Gîrneț