Viața este plină de momente, uneori frumoase, alteori mai puțin frumoase. Oamenii sunt cei care dau curs vieții, alegând să treacă de obstacole sau să se oprească în fața acestora plângându-se de milă. Am întrebat mai multe tinere după ce motto se conduc în viață, ce le face pe ele să nu renunțe în fața problemelor și ce le determină să meargă mai departe.

Marina Samoilenco: „Dacă nu o să-mi construiesc eu viața cum doresc, atunci nimeni nu o va face”

Motto-ul după care mă conduc în viața este: „Faptele mereu demonstrează de ce vorbele nu înseamnă nimic”. Efectiv acest motto se reflectă pe absolut toate aspectele vieții, indiferent de situație, în orice circumstanțe și reflectă inutilitatea vorbelor aruncate în aer, dacă în urma acestora nu se reflectă fapte. Dacă aș renunța în fața problemelor, acestea nu ar dispărea, corect? E mult mai bine pentru mine însumi să înfrunt problemele, să trec peste unele temeri și să ajung la concluzia finală că nu a fost atât de stresant pe cât părea, decât să las deoparte totul și să persiste gândul „totuși ar fi trebuit să rezolv această problemă”. La urma urmei, ceea ce nu a fost rezolvat la timpul lui, oricum revine cu un bonus deasupra. Am scopuri propuse, am idei care mă inspiră și în primul rând nu văd nici un motiv temeinic de ce nu aș merge mai departe. Nu văd nici un obstacol și înțeleg perfect că dacă nu o să-mi construiesc eu viața cum doresc, atunci nimeni nu o va face.

Alina Struc: „Singura e mai complicat să fac față la toate piedicile”

Îmi este foarte greu sa fiu tare în fața problemelor, nu am un motto, unicul fapt care mă ajută să fac le fac față și să ajung la scopul care mi l-am propus sunt persoanele care mă susțin . Deci, dacă am susținere ajung la ceea ce mi-am propus, dacă nu, apoi mai complicat mi se dă acesta fapt, pentru că singura e mai complicat să fac față la toate piedicile. Deși sunt un om tare de caracter și mai mereu mi se pare că o sa fac față singură la toate, de fapt nu-i chiar așa cum mi se pare.

Ludmila Dobă: „Visurile sunt egalate cu scopuri reale”

Viaţa, cu numeroasele ei surprize, de la experienţe lamentabile până la cele explozive la modul frumos, ne face să tragem numeroase concluzii, care în timp, devin motto-uri de viaţă. Astfel, dacă ar fi să răspund care este motto-ul vieţii mele, mi-ar fi greu să spun că am doar unul, chiar mi-ar fi! Dar totuși aș spune simplificat: „Niciodată nu permit cuiva să-mi condiționeze propria libertate”. Și aici, vreau să spun că nu trebuie să confundăm libertatea cu independența. Libertatea despre care vorbesc, pur și simplu ești în tăcerea, seninătatea, frumusețea și fericirea absolută. Libertatea și Conștiința proprie mă face să nu renunț în faţa problemelor și în general în fața provocărilor. Libertatea profundă obținută psihologic mă ajută să-mi mențin calmul, iar Conștiința mă aduce mereu la ideea că trebuie să cred în mine, indiferent de circumstanțe, pentru că aceste „probleme” sunt doar un moment din viața mea. Toate problemele sunt rezolvabile atâta timp cât știi să le gestionezi armonios și să nu te auto condamni. Toți greșim și toți avem potențialul de a ne ridica! Am doi factori ce-mi favorizează dorinţa de a merge mai departe: Familia și Visurile! Familia mea este cel mai scump cadou pe care mi l-a putut da viaţa! Mă simt o norocoasă să am o Familie! Iar Visurile sunt egalate cu scopuri reale pentru mine – nu aștept să mi le împlinească cineva, ci acționez pentru a deveni autorul autentic al… luminiţei de la capătul tunelului!

Diana Gonța: „Dacă există visuri înseamnă că există și putere”

Motto-ul după care mă conduc în viața este: „Toate visurile noastre pot deveni realitate – dacă avem curajul să le îndeplinim” – Walt Disney. Cu toții avem visuri, multe visuri! Dacă există visuri înseamnă că există și putere, puterea care te ajută să le realizezi. Ele aduc fericire, mai ales dacă devin realitate. Este nevoie de curaj, ambiție, căci doar așa poți obține ceea ce îți dorești cu adevărat. În toată lumea există cineva care a reușit să-și realizez visurile, ei pot fi un exemplu. Este o motivație de a merge mai departe și de a cunoaște că dacă cineva poate, și tu poți. Viața este imprevizibilă, niciodată nu știi ce poate fi mâine. Ceea ce a fost ieri, îmi poate schimba total ziua de azi. Cu toți ne-am obișnuit cu o rutină zilnică și nu ne mai imaginăm viața fără ea., dar eu nu mă complac cu asta, încerc să trec peste orice. Există în viață atât momente frumoase, cât și neplăcute și încerc să le depășesc, fie că am susținere din partea celor dragi, fie situațiile neplăcute mă fac mai puternică. Încerc să trăiesc viața la maxim, fiecare zi îmi aduce satisfacție, cu probleme sau nu. Merg mai departe deoarece știu că este cineva care se gândește la mine mereu și îmi dorește succes în toate, pentru că sunt puternică și pot să depășesc obstacolele din viața mea.

Valeria Roman: „De la mine pornește totul, de la mine pornește succesul”

Mereu am fost adepta optimismului şi a tot ce înseamnă schimbări majore (spre bine). Cu toate că viața uneori nu ne oferă anumite oportunități pe care ni le-am dori şi „planul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg”, care uneori duce spre eşec, tind să cred că mereu este o ușă deschisă pentru tot, doar că trebuie să știi unde, când şi cum trebuie să treci prin ea. Spre urmare, sunt două vorbe după care de obicei mă conduc și acelea fiind: „No regrets”, adică „Fără regrete”. De obicei multă lume are tendința de a renunța de frica așa zisului regret, dar eu sunt omul care riscă şi mai bine fac ce mi-am pus în plan şi ceea ce de fapt simt în acel moment că vreau să fac, decât să rămân cu gândul: „de ce măcar nu am încercat?”, iar asta îmi sporește încrederea în mine și în abilitățile mele. Cât despre probleme şi modul în care trec peste intensitatea lor – este unul destul de firesc. Acceptarea este cel mai bun leac. Accepți, îți asumi că nimeni în afară de propria ta personalitate nu este vinovat pentru ce ți se întâmplă şi ieșire din situație găseşti mereu. Am un sfat: „TU, cel ce citești aceste cuvinte, să știi că viața este chiar frumoasă, doar ca noi uneori tindem să o complicăm, că na, așa ne este firea, dar mereu există o rezolvare pentru toate aceste „complicații”, iar cum îmi repet de fiecare dată când sunt într-o situație complicată – dacă nu intri pe uşă, intri pe geam, dacă nu intri pe geam, intri pe horn şi dacă nici de el nu treci, spargi peretele, dar oricum intri, la fel şi cu problemele, mereu există o cale de rezolvare”. Despre motivația mea pentru a merge mai departe, pot spune ca familia are un rol foarte important în acest aspect şi anume că ei sunt cei mai mari susținători ai mei. Tata este acel prieten şi acel bun părinte care mereu îmi spune ca este mândru de mine și îmi reamintește că pot. La fel și prietenul meu, el mă ajute foarte mult în dezvoltarea mea pe plan profesional și este mereu acolo pentru a-mi da o mână de ajutor. Dar oricum motivația mea numărul unu rămâne propriul „eu”, pentru că de la mine pornește totul, de la mine pornește succesul.

Iuliana Oglindă: „Cel mai mult mă motivează copilul meu”

Motto-ul după care ma conduc în viața este: „Ești ceea ce gândești și primești ceea ce oferi”. Poate că nu am o vârsta atât de mare, dar până acum am avut parte de suficiente probleme ca sa înțeleg ca eu sunt puternică și că pot merge mai departe. Gândul cu care trec de toate obstacolele ce le întâlnesc este ca: „Dumnezeu are rezervat și pentru mine ceva bun, dar probabil încă nu e momentul sa îmi ofere acel ceva“. Încerc să găsesc partea bună din tot ceea ce mi se întâmpla și chiar uneori îi mulțumesc Domnului că m-a îndrumat pe calea corecta și am putut trece de obstacol. Ceea ce mă determina să merg mai departe este familia mea și nu mă refer acum doar la frați, surori , mama, tata sau soț, mă refer la toți cei care mă înconjoară, cei care îmi sunt alături zi de zi, care îmi dau sfaturi și îmi zic ca sunt puternică și că voi reuși tot ce mi-am pus în plan ! Totuși, cred că cel mai mult mă motivează copilul meu, pentru el aș face orice și as merge și până la capătul lumii (dacă acesta există) doar să știu că totul va fi bine pentru el și pentru noi, familia lui.

Autoare: Cristina Duplachi, studentă în anul III, FJȘC, USM