Orice progres, oricât de mic, necesita reevaluarea onesta a atitudinii vis-a-vis de greșeli, mai ales în procesul învățării. Această abordare deschisă față de felul în care privim greșelile prezintă pericolul real de a ne duce subtil spre gânduri negative și poate chiar depresie. Nu e niciodată ușor să privim ceea ce am făcut eronat până la momentul prezent, pentru ca apoi să luăm decizia înțeleapta de a reîncepe în stil tabula rasa. Se impune încă de la bun început întrebarea următoare: putem privi eșecul drept un motor care să ne ducă înainte și să ne ajute sa îi învățăm lecțiile?

Voi încerca sa răspund la propria întrebare în rândurile ce urmează, însă nu promit un happy end…

La bază, sunt profesoară de istorie. Și nu pot să nu mă duc cu gândul la strămoșii români, care, în zilele dintre 17 decembrie și 1 ianuarie, sărbătoreau Saturnaliile. Românii bogați alegeau să schimbe rolurile cu sclavii lor, totul era anapoda iar greșelile și erorile erau tolerate. O lecție de istorie care transcende timpul și spațiul.

Afirm cu tărie că toți suntem afectați de erorile făcute, variabile care devin puncte stabile în viețile noastre, căci există oare cineva care să ne fi greșit cel puțin o dată?!?

Cred ca este cazul sa va povestesc puțin despre experiența mea cu gafele și erorile de toate dimensiunile.

Dăm puțin timpul înapoi, în urmă cu 10 ani, când am luat una din cele mai bune decizii ale vieții mele, și anume de a mă muta într-o țară străină, Germania. Toate bune și frumoase, dar eu nu știam deloc germană. Dramul de nebunie și doza de curaj și-au spus cuvântul și acesta a fost începutul vieții pe care mi-o doream.

Trăisem și studiasem în Franța. Știam pe propria piele felul în care vorbirea limbii țării unde trăim deschide uși și minți, prin urmare în a doua zi de viață „germană” m-am înscris la cursurile singurei școli al cărei nume îl vedeam peste tot. Și ce credeți că s-a întâmplat pe parcursul anilor? Am ajuns profesoara la aceeași școală, foștii profesori devenindu-mi colegi. Totul denotă că am avut succes după succes, așa-i? Ei bine, nu. Chiar deloc.

Și aici simt nevoia să mă denunț singură: am fost elevă și studentă mulți ani din viață, însă am subestimat grav dificultatea și cerințele mentale ale limbii germane. Ce prostie din partea mea…Deci greșeala numărul unu: nu am luat la modul serios învățarea germanei.
Odată ce am decis să învăț ordonat și cât se putea de corect limba germană, am trăit o mică epifanie. M-am descoperit din prisma unei femei de 27 de ani, atunci, care a înțeles cum îi era mai ușor să abordeze germana, mai ales cu experiența de auto-didactă. Am învățat singură, din motive personale, cum să citesc, să înțeleg și să vorbesc puțin grecește. Iar dacă mă întorc și mai mult în timp, pe când eram eleva, am fost atrasă de studiul – la suprafață – al gramaticii limbii latine și al literaturii. Pot afirma cu tărie că am o înclinație puternică, poate chiar un talent, spre învățarea limbilor străine. Însă greșeală numărul doi a fost că m-am bazat mult prea mult pe acest talent și foarte puțin pe disciplină.

Și eșec la nivel personal, dacă tot sunt la capitolul confesiuni: sunt una din acele persoane care lasă totul pe ultima clipă. În apărarea mea, termenele limită mă motivează fantastic și reușesc să termin totul în secundă din urmă. Așa am fost dintotdeauna și nu prevedeam nicio schimbare la orizont odată cu apropierea fiecărui examen de germană pe care trebuia să îl iau. A propos, le-am luat pe 4 toate cu brio, actualmente având nivelul C1, adică nivel academic.

Cât despre stresul dinaintea examenelor? Nu ne cunoaștem. Meritele se cuvin părinților care m-au încurajat mereu sa merg înainte și să reîncerc, astfel încât atunci când m-aș uita în urmă, să nu spun niciodată că nu am făcut destul.

De când am devenit profesoară în Germania, am încercat sa îi învăț și pe studenții mei lecția valoroasa a unicității fiecăruia, mândria de a fi diferit și de a înțelege că nu există o formula magică standard pentru a învăța ceva nou. Dar știu cât de ușor este de citit asemenea afirmații și cât de greu sunt de pus în practică, cel puțin câteodată. La începuturile mele ca profesoară sau traineră, am primit feedback foarte dezamăgitor. Atât de dezamăgitor, încât dacă eram alt gen de persoana, m-aș fi lăsat de meserie. Însă eu am ales sa învăț din ceea ce au declarat clienții nemulțumiți.

Eșecurile sunt clasificabile. După gravitate, de exemplu, sau după mărime, impact… dar și cel mai mic eșec poate fi final de drum pentru cineva care nu este șef pe motivația proprie. Însă eșecurile mici sunt egale cu lecții majore. Mi se pare că ceea ce trebuie să învățăm să facem, și repede, este sa ne resetăm mintea față de felul în care percepe un eveniment negativ de talie mică.

În fiecare săptămâna, cunosc oameni noi, din diverse categorii sociale, cu și mai diverse complexe și frici. Datorită experienței mele ca profesor de aproximativ 8 ani, am primit invitația de a fi speaker la un eveniment online, și am încercat, în cele 10 minute alocate, să transmit un mesaj pozitiv, în ciuda tematicii concentrate asupra greșelilor. Este esențial de notat că procesul de învățare nu este și nu va fi niciodată o linie dreaptă, ci mai degrabă un parcurs sinuos și fluctuant.

Am remarcat că mentalitatea eșecului este adânc cimentată și implementată în conștiința colectivă de secole. Perfecțiunea s-a căutat mereu, dar vedeți voi, de fapt trucul magic este reevaluarea posturii noastre legată de greșeli, și aici mă refer strict la învățare: pentru a progresa, nu trebuie sa lăsam greșelile sa ne „paralizeze” și sa ne fure momentele de bucurie.

Credeți-mă pe cuvântul de studentă și profesoară deopotrivă: acceptarea apariției greșelilor este terapeutica și ne ajuta sa ne cunoaștem mai concret.

Autoarea: Miriam Mircea

Despre Miriam Mircea: profesoară de limbi străine (în Germania), mentoră pro bono în PR, life coach și bloggeră cu focus pe educație, imigrare și cultura. Este co-fondatoarea agenției de PR de nișă Fort Knox PR.