Republica Moldova rămâne a fi în topul țărilor cel mai afectate de fenomenul migrație, cu cei mai mulți părinți plecați peste hotare. Conform unui studiu realizat de UNICEF, peste 35 000 de copiii sunt separați de părinți, dintre care aproximativ 30 000 de copii sunt lăsați în grija unui părinte sau a bunicilor, în unele cazuri a fraților mai mari. În consecință, fiecare al cincilea copil are un părinte plecat peste hotare.

Eu fac parte din aceste date statistice și mi-am propus să prezint realitatea celor care au rămas prin prisma unor mărturii.

# Janeta, 20 de ani. Mama plecată în Israel.

„Mama a plecat în 2015 în Israel, nu din dorința inimii, ci pentru că se simțea copleșită de realitățile și grijile care apăreau odată cu creșterea noastră, a mea și a fratelui meu Sandu, eu aveam pe atunci 15 ani, iar fratele meu respectiv 11. 

Totul s-a petrecut relativ într-un timp destul de scurt, vestea ne-a dat-o într-o zi de joi, dar nu orice joi, ci acea zi de joi, pe care încă o am întipărită în minte de parcă ar fi fost ieri: Mama ne-a chemat la masă și a început să ne pregătească, ne-a spus că trebuie să plece pentru o vreme, un an sau poate doi și ne-a asigurat că timpul va trece repede, dar cumva în acel moment știam și eu și ea că acel „repede” nu va fi atât de repede. Ne-a promis dulciuri și jucării, dar doar timpul a arătat că dulciurile și jucăriile promise nu au putut înlocui dragostea ei. Tot ce îmi mai amintesc din acea perioadă e că peste câteva săptămâni eram la aeroport spunându-ne adio, în ziua aceea când am venit acasă și am găsit pentru prima dată casa goală am trăit senzația unui duș rece, mi-am dat seamă că de azi înainte sunt doar eu, fratele și tata.

Mă consider o norocoasă că l-am avut pe tata și pe fratele meu, fiindcă am prieteni care au rămas doar cu bunicii sau frații mai mare. Pe ulița mea mai că toți părinții erau plecați peste hotare, la fel era și la școală, unde fiecare coleg avea pe cineva dintre părinți plecat în căutarea unui trai mai bun. De aceea de cele mai multe ori la adunările de părinți vedeam mai multe bunici și tătici decât mame, ironic nu? Având în vedere că ele ne-au născut…

Acum am 19 ani, mama e plecată de aproape 4 ani, și a venit acasă doar odată.”

# Ana, 19 ani. Mama plecată în Italia.

„Aveam 6 ani când a plecat mama pentru prima dată, eram încă singură la părinți și am rămas cu tata. După un an a plecat și el, am rămas cu bunica. Pe atunci încă se pleca în Rusia, și încolo o apucase și ai mei.

Nu îmi amintesc prea multe din acea perioadă, căci eram destul de mică, abia intrasem în clasa I, ceea ce țin minte cu lux de amănunte e jucăria pe care am primit-o la întoarcerea lor, o veveriță de pluș, din aceea cu iz  sovietic, cumpărată din tren, dar care în ochii mei era de neprețuit.

foto simbol/ mybusiness.md

Când aveam vreo 11 ani s-a născut fratele meu și mama a stat câțiva ani acasă. Pe când eram a 9-a nevoia o împinge să plece din nou, de data asta în Italia. Tata i-a decizia să rămână cu noi, decizie pentru care îi sunt recunoscătoare, căci și-a asumat pe cât posibil rolul de mamă. 

Înainte de plecare, mama începe să mă pregătească încet, încet, dar fără să-mi spună că pleacă, nu avea curajul, căci știa că de data asta pleacă singură, într-o țară nouă, a cărui limbă încă nu o vorbea, și cel mai important, pleacă fără noi…  Mi-am dat seama de plecarea iminentă abia când a scos geamantanul prăfuit din pod și a început a-și strânge hainele. Frate-miu avea 3 ani, deci pot spune că l-am crescut în mare parte eu de atunci, îl duceam la grădiniță, îl luam, și câteodată înainte de școală treceam pe stadionul în care venea rutiera să ia femeile din oraș în Italia, doar priveam de la depărtare și de fiecare dată simțeam cum mi se făcea inima cât un purice, și cum încet, încet mă năpădeau lacrimile, deși în zilele acelea nu mama mea era cea care pleca.

Nu am judecat-o niciodată, a făcut și face tot ce poate pentru a ne fi nouă bine.

Acum am 19 ani. Mama e plecată în Italia de 4, vine acasă la câteva luni.”

# Cătălina, 19 ani. Mama plecată în Germania.

„Când am primit vestea că pleacă, la 9 ani, credeam că e doar pe câteva săptămâni, nu știam că acea plecare va fi începutul multor altora. Sora mea avea pe atunci 2 ani, mama simțea că e strânsă din ce în ce mai mult de nevoile zilnice și oricât de mult a încercat tata să își caute un loc de muncă în acea perioadă, nu a avut succes, era criza economică din 2007-2009. Într-o zi mama își i-a inima în dinți, câteva haine, o geantă mică, și pleacă alături de multe alte femei din sat în Italia.

Pe atunci nu avea telefon și ne suna odată pe săptămână de pe telefonul fix din casa în care locuia, vorbeam câteva minute, abia peste jumătate de an, mama ne-a trimis primul laptop, pentru ca să putem vorbi zilnic.

Timpul trece, eu termin clasa III-a cu diplomă pentru rezultate bune la învățătură și singurul lucru la care mă gândeam în aceea zi era să-i spun mamei, mă gândeam eu: «O să fie așa mândră de mine, că sigur vine acasă», dar nu a venit anul cela și nici următorul, a venit peste aproape 2 ani, la înmormântarea bunicii.

Un lucru care mă bântuia în gimnaziu, era întrebarea «Ce lucrează părinții tăi?». Uram să spun că mama îngrijește bătrâni, pe când toți ceilalți colegi de clasă se lăudau cu profesii pe care eu le vedeam pe atunci multe mai demne, voiam și eu să spun că mama mea e inginer, sau medic, sau o simplă vânzătoare sau cel puțin să spun că e acasă… căci de multe ori auzeam profesori care vorbeau despre părinții plecați ca fiind părinți neglijenți, care fug de responsabilități și își lasă copiii în voia sorții, ceea ce omiteau ei e că nu fugeau de responsabilități, ci direct spre ele…

«Sunt mândră de mama, știu că a făcut tot ce făcut pentru mine și sora mea.»

Acum am 19 ani, mama e departe de 10, s-a mutat în Germania, alături de tata și sora mea, eu îmi fac studiile în România și îi vizitez cât de des pot.”

Autoare: Cătălina Roșca, studentă la literatura în cadrul „Universității Ștefan cel Mare” din Suceava